Scrisoare de ramas (bun?)

Te intrebi poate ce lucruri mai port acum in gand,ce idei ma mai bantuie si nu pot sa-ti dau un raspuns.Nu stiu cum ajung in locuri in care nu trebuie sa fiu,si nu stiu nici de ce se intampla asta.De cele mai multe ori e greu sa fac ceea ce trebuie,iar acum nu e greu ci aproape imposibil.De ce ma simteam bine?Am inteles.Pentru ca am fost mai aproape de tine.Fara vreo soapta,fara nicio tresarire de atingere,ci doar mai aproape.
Acum trebuie sa ma intelegi si tu pe mine,trebuie sa intelegi ca nu pot sa mai merg pe un drum,care stiu ca in cele din urma,sub o forma sau alta ma va aduce la tine.E de-a dreptul idioata gandirea asta,insa uneori trebuie sa o fac.Pentru ca sunt nimic de dorit,si ceva ce nu poate fii ceea ce e oricine.Pe scurt,nu vreau sa ajung in punctul in care te voi face sa suferi.
Si ca ma gandesc la ochii tai,sa ii vad sclavi ai lacrimilor,sau ca inima ta e impunsa de suferinta.Otrava mea e mai bine sa o gusti putin,acum,decat mai mult,iar apoi sa fie prea tarziu,ajungand pana la urma sa fii ceea ce sunt...eu.
Nu am vorbit mult timp,te-am pierdut oarecum,prin paginile unei carti,si nu am inteles cat ti-am dus dorul decat cand te-am gasit din nou.Si inteleg de ce.
Tocmai de accea nu iti cer sa ma ierti,si de aceea nu iti spun in fata,pt ca toata fiinta ta m-ar face sa raman.Sa raman intr-un loc unde nu trebuie sa fiu,nu pt ca nu mi-as dori asta,ci pentru ca e mai bine pentru tine