Nu stiu daca alt verb ma putea sacai vreodata mai mult decat acesta.Oricine ai fii, Timpul nu este destul, si niciodata nu joaca dupa regulile tale. Pentru ca nu puteam astepta, am renuntat la pescuit (oricum nu prindeam nimic) si la multe alte lucruri din dorinta, poate excesiva de a-mi realoca Timpul. De a ma face mai folositor mie. Si totul a fost OK.
Dar...zilele trec, si neobosit au tendinta nu doar de a enerva ci si de a schimba omul. Cu noi orizonturi in fata, si ceva credinta plasata in locuri mai mult sau mai putin asemanatoare gheenei, verbul "a astepta" a ocupat alt loc in gandul meu, devenind din ceea ce uram si blamam, in ceea ce am nevoie.
Lucrurile sunt mai bune in timp. Mai savuroase. Mai durabile. Un astfel de lucru poate sa-ti reintregeasca existenta, poate astupa rani lasate de capul lor, in timp.
De un an... am devenit avar. Am o mina de aur. Departe, undeva, ea zace nepazita, cu toata comoara ei, desi ascunsa, extrem de vulnerabila.Un alt eu, un eu de acum cativa ani, ar fii fugit si ar fii stat de straja, semet, si convins, langa mina.Dar acum nu.
De-a lungul anilor, am cladit lucruri monstruoase, lucruri de care nu stie nimeni. Sunt poverile mele, si le duc, asa cum pot, in urma mea, legate, cu speranta ca intr-o zi voi trece si eu un rau ce le va spala si le va purta cu el in aval. Desi nimic in lume nu m-ar fii oprit sa-mi asum rolul de gardian al minei, ceva din afara lumii, mi-a strigat: "Nu e vremea tau.Nu inca". Si m-am oprit. Macinat de regretul de a fii prins in loc, ma gandesc.E mai bine poate ca nu am ajuns. Lacomia mea ar fii starpit mina si ar fii lasat-o goala.
Acum, cand stau ascuns dupa randuri si kilometri, prietenul meu, Timpul imi tine de urat. El mi-a promis ca rasplata a durerii mele, grija nestingherita a minei mele de aur. Si desi ea, oricand se poate simti parasita, abandonata, ar trebui sa stie ca vanturile si umbrele din ea, nu sunt nimic altceva decat farame din mine. Farame purtate de timp, fantome ce vor nimici orice suflet ce isi va cauta adapost in mina. E a mea.
Dar pana cand mainile mele se vor sprijinii de peretii ei, si cand linistea imi va curge siroaie din degete peste muntii de aur din ea, verbul ce odata il dispretuiam e tot ce pot avea.
Am ramas deci,dragul meu cititor ratacit, singur.Pana cand Timpul se va uita direct in ochii mei,si-mi va spune: "Asteptarea s-a sfarsit"
Postări
Recuperare medicală!
Acum 6 ani
2 comentarii:
...sti..ink incerc sa imi explic schimbarile din viata mea....de ce trebuie sa se schimbe tot?De ce trebuie sa sufar?De ce trebuie sa lupt ?.....daca intradevar as putea sa schimb ceva, atunci AS RENUNTA.....la tot...la viata..la lupta...la schimbare...!!!
Cred ca absolut oricine isi pune problema asta la un moment dat.De ce ai lupta?Si ai si aici optiunile tale.Poti intra in cada cu un prajitor de paine in priza,sau,poti gasi un firicel de speranta.Stii,se zici ca speranta e o curva...toti traiesc cu ea.Eu cred insa ca am nevoie de speranta doar pentru a ma duce de la un punct la altul.De la momentul in care viata mea pute asa de urat incat abia imi suport respiratia,pana cand gasesc ceva,sau pe cineva,care merita sa aiba sprijinul meu in viata
Trimiteți un comentariu